Sistemul, nu doar efortul

„Obiectivul meu este să-mi iau diploma. Pe asta aș vrea să ne concentrăm în întâlnirile noastre. Încerc de cățiva ani să finalizez odată studiile, mereu intervine ceva, mereu se amână, dar este prioritatea numărul unu pentru acest an. Nu vreau să discut despre copilărie, relațiile cu soțul, cu sora etc – nu pentru astea vreau să ne întâlnim”.
În regulă: avem un obiectiv precis, delimitat în timp, există materiale, îndrumare, structură. Există o planificare realistă, știm ce avem de făcut, totul e să ne ținem de el.
Și totuși seamănă cu o cură F1 în care rulăm pe pistă cu frâna trasă, cu multe opriri și ieșiri în decor. Mă pun pe învățat, și mă trezesc plantând panseluțe, facând curat, scrollând pe instagram. O voce interioară îmi reamintește ce am de făcut, o alta se răzvrătește, își cere dreptul la libertate și spune “nu”. Vreau să ignor aceste voci, vreau să fac abstracție de ce se întâmplă în jurul meu, vreau să iau diploma. Dar nu pot!
Când distractibilitatea de la obiectiv este puternică, este imposibil să ignorăm mediul și posibile tipare repetitive. Este ca și cum am pretinde că la cursa de F1 performanța depinde exclusiv de mișcarea roților și a volanului, ignorând motorul, vizibilitatea, traseul, abilitățile, echipamentul și vocea interioară, care contribuie toate la trecerea liniei de sosire.
Într-o abordarea sistemică, examenul, cursa nu sunt evenimente izolate, ci sunt procese în care fiecare aspect al vieții este prezent pe pistă. Hai să vedem câteva exemple:
Primul element, prima intrebare este “cine a decis participarea?” Cine a semnat fișa de înscriere? Dacă dorința de a obține aceată certificare (sau de participa la F1) nu este a ta, ci este o „moștenire” de la părinți sau o încercare de a demonstra ceva unui partener critic, vom progresa cu o greutate invizibilă în spate. Un sistem în care „alergi pentru altul” este un sistem care se va autosabota rapid prin procrastinare.
Un alt element este prezența. M-am înscris la cursă, sunt pe linia de start. Două ore sau 6 luni atenția îmi este concentrată pe ce am de făcut pentru a reuși. Mă detașez de celelalte gânduri și activități – sunt cu totul prezent, tot ce contează este să-mi ating obiectivul. Dacă obiectivul nu este suficient de important pentru acest efort (sau nu este al meu), în timp ce sunt în cursă mă întreb ce caut aici, ce frumos ar fi să merg pe munte cu copiii, parcă și văd peisajele superbe care se deschid în fața ochilor…
Să ne uităm la echipament: este al meu sau împrumutat din sistem?
Ghetele – reprezintă baza și stabilitatea ta. Dacă acasă ești într-un conflict permanent cu cineva de acasa, e ca și cum ai avea ghete care te strâng sau care au pietricele în interior. Fiecare mișcare doare și îți distrage atenția de la traseu (studiu).
Tricoul – este ușor, te face să simți mândrie, libertate de mișcare sau este un hanorac ud și greu care te îngradește? Responsabilitățile nu pot fi „lăsate la vestiar”; ele sunt textura hainei pe care o porți în timp ce înveți.
Ochelarii îți oferă claritate sau perspectivă: de la cine ai învățat cum să privești eșecul sau succesul? Ochelarii prin care vezi cursa sunt adesea „împrumutați” din istoricul familiei. Sunt ei curați, permițându-ți să vezi clar scopul, sau sunt aburiți de anxietățile generațiilor anterioare?
Avem vocea de pe margine: cine te sabotează, cine te încurajează? Când încep să mă plictisesc după câteva ture de pistă sau câteva ore de învățat apare Antrenorul sau Criticul? Dacă auzi o voce care îți spune „Oricum nu ești bun de nimic” sau „Știam eu că o să clachezi”, aceea nu este vocea ta biologică. Este vocea internalizată a unei figuri de autoritate din trecutul tău.
Uneori, frica de a câștiga este mai mare decât frica de a pierde. Dacă-ți iei diploma, ce se schimbă în sistemul tău? Poate vei avea un job mai bun și vei fi mai puțin prezent acasă? Uneori, „eșecul” la examen este modul inconștient prin care sistemul tău încearcă să mențină pacea în familie.
Ai convingerea că poți câștiga? Capacitatea de a vedea linia de sosire este alimentată de combustibilul emoțional pe care îl primești din restul sistemului. Un sistem care te susține (de exemplu, un soț care îți oferă spațiu, un mediu calm) funcționează e ca o oprire eficientă pentru realimentare.
Diploma nu este într-o cutie, iar prietenii, job-ul, familia în altele. Suntem un singur sistem care se deplasează prin timp. Atunci când „pantoful” (relația, casa, vocea interioară) te strânge, nu poți compensa doar privind mai atent. Trebuie să te oprești, să schimbi ceva să te asiguri că vrei să reusești pentru tine.
Doar când sistemul este aliniat, cursa este plină de energie și un rezultat al priceperii, și nu o o luptă cu epuizarea.