Ca definiție, atașamentul reprezintă o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate crea cu o persoană semnificativă din viața sa, de regulă un părinte.
Această conexiune devine observabilă prin comportamente precum căutarea apropierii și a ajutorului în momente de dificultate, prin modul în care copilul caută (sau nu) un sentiment de siguranță și suport emoțional.
Atașamentul se poate rezuma la felul în care copilul simte că le poate primi de la părinte (sau un alt adult semnificativ), dacă se așteaptă să le primească contribuind la formarea unui model de interacțiune cu ceilalți și pe care acesta îl va căuta și ulterior în relații.
Funcția primară a atașamentului
Funcția primară a atașamentului este de a asigura supraviețuirea nou-născutului.
De la naștere, copiii depind de părinți (în special de mamă) pentru satisfacerea nevoilor de bază, dar și pentru confortul emoțional.
În acest context, comportamentele de atașament (=felul în care caută și se așteaptă ca mama să reacționeze) devin esențiale pentru calmare, liniștire, căutarea apropierii – a vrea să fie luat în brațe sau legănat, găsirea a unui sentiment de confort și siguranță.
Aici intervine o circularitate de reacție, în care răspunsurile copilului influențează comportamentul mamei și viceversa, consolidând astfel legătura emoțională, modelul de interacțiune.
Siguranță versus nesiguranță în atașament
Acesta poate fi liniștitor, asigurător (copilul știe că se poate baza pe prezența și răspunsul afectiv al părintelui atunci când are nevoie), sau poate fi nesigur, temător (copilul nu are certitudinea că se poate baza pe sprijinul părintelui).
În cel de-al doilea caz se formează un comportament evitant (nu caută consolare pentru că în cazul în care nu i se răspunde durerea se amplifică), sau dependent (se agată, nu îi dă drumul părintelui de frică să nu plece și să rămână singur).
Tipare de personalitate asociate problemelor de atașament
Există diferite tipuri de personalitate problematice derivate (și) din probleme de atașament, fiecare cu caracteristici unice putând fi descrise ca tipare dificil- excentric-fragile (“bad-mad-sad”):
Tipurile excentrice
Tipurile excentrice (schizo-paranoide) sunt caracterizate printr-o percepție distorsionată a realității, în care individul nu simte nevoia apropierii de ceilalți și se consideră autosuficient.
Aceste persoane au un comportament rece, se izolează, ajungând chiar la halucinații și trăind într-o stare de frică constantă.
Tiparele dificile
Tiparele dificile includ histrionicii, care caută constant atenția și își manifestă emoțiile într-un mod teatral pentru a fi în centrul atenției, narcisicii, care au o imagine de sine grandioasă, sau cu cei cu comportamente borderline, care trăiesc în abuzuri și dezvoltă un atașament dezorganizat.
În topul acestora este antisocialul, care nu are reguli, este centrul universului, mai presus de ceilalți, legi și etică.
Tipurile fragile
Tipurile fragile sunt cei evitanți: cu mare frică de intimitate, care evită limbajul emoțional, sau dependenți, cu o nevoie excesivă de aprobare din partea celorlalți, cu un nivel ridicat de anxietate atunci când se află singuri.
Includem aici și tipul obsesiv-compulsiv, persoane care pot experimenta o nevoie de control extrem, ducând la comportamente repetitive.
Impactul atașamentului în viața adultă
Fiecare dintre aceste tipare de comportament influențează modul în care persoanele se raportează la cei din jurul lor, dar și la ele însele.
Problemele de atașament sunt legate adesea de experiențele timpurii din copilărie și de calitatea interacțiunilor cu figurele de atașament, pe care le căutăm ca și adulți (din familiaritate sau pentru compensare).
