Dezvoltarea sistemului emoțional este un proces complex influențat de o varietate de factori biologici, sociali și de mediu. În copilăria mică emisfera dreaptă a creierului tinde să fie predominantă, fiind responsabilă, în mare parte, de gestionarea și exprimarea emoțiilor contribuind la modul în care copiii percep și reacționează la emoțiile din jurul lor.
Perceperea mesajelor emoționale
Mesajele emoționale sunt percepute printr-o varietate de canale, predominantă fiind vederea: recunoașterea și descifrarea expresiei faciale. Fixarea ochilor, tonul vocii, gesturile corpului, precum și durata și intensitatea răspunsurilor afective percepute sunt toate indicii ale sentimentelor trăite.
În interacțiunile sociale, emoțiile nu doar că sunt exprimate, dar au și funcția de a diferenția și integra indivizii în comunitate: similaritățile emoționale dintre membrii unui grup facilitează conectarea. Existând o conexiune, emoțiile se răspândesc între indivizi prin interacțiune socială.
Emoțiile și reacțiile primare
Afectele emoționale, fie ele plăcute sau neplăcute, sunt resimțite fizic și sunt interpretate rațional, fie în mod conștient, fie inconștient.
De exemplu, foamea generează senzații care pot provoca reacții precum țipatul sau plânsul. Această reacție primară este un mecanism de supraviețuire, de a cere ajutor, iar pe măsură ce copilul crește, el învață rapid să folosească zâmbetul ca o formă alternativă de a obține ce are nevoie și de comunicare emoțională.
Apariția emoțiilor
Furia, uimirea și teama, încep să se contureze în jurul vârstei de 3-4 luni. Pe măsură ce progresează în dezvoltarea lor, copiii încep să le folosească în mod activ pentru a obține ceea ce doresc de la mediu.
Modul în care ne obișnuim să folosim zâmbetul, țipătul, furia depinde de interacțiunile sociale, de răspunsurile primite de la cei din jur – adică de eficiența comportamentului. Astfel, aceste emoții devin instrumente în interacțiunile sociale.
De la senzații la emoții opuse
La vârsta de 2 ani, senzațiile încep să fie formulate în perechi opuse – de la foame/somn/ frig se trece la plăcere/neplăcere și apropiere/distanțare.
Această capacitate de a naviga între emoții opuse este le permite copiilor să înțeleagă nu doar propriile sentimente, ci și pe cele ale celor din jurul lor.
Copilul nu mai reacționează doar instinctiv (foame/somn), ci începe să aibă preferințe clare. „Îmi place înghețata” vs. „Nu-mi place să mă spăl pe cap”.
De asemenea, copilul învață că poate alege să fie afectuos (să ceară în brațe) sau să își manifeste independența (să spună „Nu!” sau să se îndepărteze pentru a explora singur).
Navigarea între stări emoționale
Copiii dezvoltă și capacitatea de a „naviga” între senzații, de a trece de la o stare la alta într-un mod mai conștient. Începe să testeze limitele.
Se poate supăra (neplăcere), dar învață că se poate întoarce la o stare de bine (plăcere) dacă este consolat.
Apariția empatiei
O etapă importantă este trecerea de la propriile emoții la empatie. Când copilul recunoaște propria senzație de „neplăcere”, el poate observa fața mamei când este tristă și poate face legătura: „Aha, ea simte acum ce simt eu când nu primesc jucăria”.
Coerența emoțională a adultului
În această fază e bine să ținem cont de coerența pe care o arătăm: copilul simte, vede că ceva nu este în regulă, și întreabă: „mama, ești ok?”.
Părintele răspunde (nedorind să afecteze copilul): a, da, sigur sunt ok. Însă această interacțiune mai mult dăunează: copilul nu se va simți sigur de modul în care decodifică și navighează în lumea emoțiilor.
Un proces dinamic
Dezvoltarea sistemului emoțional este un proces dinamic, influențat de interacțiunile sociale și biologice.
Înțelegerea acestor dinamici poate ajuta părinții și educatorii să susțină o dezvoltare echilibrată.
De asemenea, ne poate ajuta să ne privim pe noi înșine și să acceptăm că vedem lumea, că reacționăm la ce vine către noi într-un mod particular, fiind modelați de mediu și putând alege între a schimba sau nu busola care ne ajută să interacționăm sănătos cu ceilalți.
